LUMEA MARE

Ce faci când crezi ca iţi vorbeşte Dumnezeu?

                  Ce  faci când crezi ca iţi vorbeşte Dumnezeu?

i love you

        Am in mintea mea  un tipar…felul în care am reacţionat când am crezut asta.  Imbrăcat gros, aşteptam, a “n” a oară, iesirea dintr-un magazin oarecare, a dragei şi iubitei mele consoarte. Un alt oraş, un alt magazin de pe o altă stradă ca şi cum o babă senilă le-ar fi făcut pe toate la fel! Mă simt ca un berbec (oaie??) ce intră şi iese dintr-o stână ameţit/ă de culorile şi produsele relativ noi. Asa văd eu fiecare magazin care-mi iese,  nefericit mie, in cale. Tooateeee-s la feel…toooatee-s la fel, era o melodie (valabilă şi pentru consoarte şi pentru magazine)dar nu există loc mai cald decât acolo deci trebuie bătute la picior. In fine…ca la şcoală aşteptând începutul orei, sprijineam un zid şui aşteptând sa vină profa ( să iasă mai bine zis)… Timpul petrecut cu uitături dupa vreun sân altfel decat cel stăpânit de mine trecu cu greu şi se produse şi minunea. Din uşa magazinului, stăpâna inimii mele, voioasa zambea la mine. În sfârşit putem pleca mi-am zis, plin de bucurie în inimă şi suflet. Cu o gură cât o şură de bucuria continuarii drumului nu am vazut că un alt duşman de magazin era alaturat celui vechi şi semnul făcut…( intru 2 minute şi aici) acelaşi sort-altă denumire doar…Ce groază, ce coşmar…ce panică! Clipa aceea a dezlanţuit  furia tuturor bărbaţilor ţinuţi cu forţa la shopping! Sa fie, să facă, să dreagă…mă certam şi o certam în lipsă cu voce tare!Oricum nu mă inţelegea nimeni pe stradă. Atunci l-am auzit! “Calmează-te tinere”! O voce groasă, calmă…de bunic…de Dumnezeu! Rămas stană m-am simţit ca şi cum Domnul de sus mi-a tras una peste bot pentru că-l pomenisem. Am ridicat ochii spre cer la propriu, uimit de ce auzeam! “În sfârşit te aud! Mă bagi şi pe mine în seamă! Dar aiurea moment ţi-ai ales…” jur ca asta am avut în cap! O mână pusă pe umăr m-a adus la realitate din gura căscată către împărăţia din ceruri. Dumnezeu era de fapt un domn de acasă aflat in acelaşi scop ca şi mine pe acele meleaguri, aşteptând si el jumătatea să iasă dintr-un oarecare loc de shoppinguit! “Eşti tânăr…cruţă-te! Ai răbdare…V-am urmărit şi am văzut-o cât e de frumoasă…nu aştepţi degeaba”! Am râs uimit de gândurile mele, am dat din cap şi mi-am sărutat iubirea la ieşirea din locul cu pricina. Timpul nu mai trecea greu! A fost uimită când am ridicat capul spre cer şi am zis “Eşti un bătrân tare şmecher”! I-am făcut cu ochiul şi a rămas tăcut! Nici nu mai aşteptam vreun răspuns…dar  înainte chiar am crezut  că îl auzisem pe EL…sau poate chiar  era!

Voi aveti amintiri amuzante din vacante?

PS

Întâmplare cât se poate de reală.

 

Facebook Comments

14 thoughts on “Ce faci când crezi ca iţi vorbeşte Dumnezeu?

  • :)) bag seama ca obsesia compulsiva de shoppinguit e unisex! :)) te plang! Crede ma ca stiu cum e! :))

  • La Techirghiol…se vedeau din tren. Mare atractie 😉

  • Îmi amintesc cum râdeam de oamenii care se făceau cu nămol. ( apoi am început să mă fac și eu )

  • multumesc. Suntem multi care uram iarna dar si mai multi in clubul antishopping!

  • Acum vreo 8 ani, eram încă shoppingăreasă.Iar el mă aştepta, ba chiar mă ajuta să aleg ce aveam sau nu aveam nevoie. Am făcut greşeală să îi spun că nu mai mă încântă nimicurile, că de atunci aud des: “Hai, nu vezi că n-au!” Ce dacă nici nu am intrat bine în magazin?! Dar povestea ta e delicioasă şi cu tâlc.

  • nasol este puţin spus. ar trebui să înfinţăm o ligă ceva, “no more shopping!”

  • Deci stii cu ce ne confruntam! Nasoala treaba, este?

  • Foarte tare asta… Noi am patit ceva asemanator in Turcia la Pammukale. Vorbeam despre moldovenii de peste Prut si in fata noastra era un grup din Chisinau…

  • Hai lasa ca oricum sta…vai steaua noastra

  • Cea mai buna politica! Dar pe cine intrebi daca e scump/ieftin/dragut/nasol…sau cat de bine iti sta?:))

  • De-asta merg eu singură la shopping 😀

  • La Padova, acum doi ani, doream să vizitez o mănăstire. Închis. Cu greu am găsit un afiș care spunea că între 12 și 14 oamenii au pauză. Pe aleile din curte, întâlnim un cuplu la fel de dezorientat și de mirat că nu poate intra în incintă. Conversăm vreo 10 minute. Mai engleză, mai italiană, ne-am înțeles cumva. Ne luăm rămas bun și în secunda următoare îl aud pe tip spunându-i soției “mai avem de așteptat o oră”. Într-o română cât se poate de clară. Erau din Galați și ora aceea a trecut foarte repede. 🙂

  • O cat as vrea sa auda si el o voce si sa capete rabdare multaaaaaaaa, multa de tot, si eu sa pot bate toaaate magazinele!

  • o daaa… am exact aceleaşi amintiri ca ale tale. numai că eu stau şi aştept şi aşteept cât el scotoceşte şi ţopăie… căutând “un tricouaş miiic” al n-şpelea cu nu ştiu care club. da-mi scot pârleala, o, daaa… în mai revăd allianz arena. 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *