Camino – oamenii care il parcurg…

Amintiri de pe Camino

    Mi-a mai ramas o singura intrebare despre Camino. Raspunsul insa a fost atat de complex incat am fost nevoit sa vi-l arat separat. Trairile oamenilor care parcurg Camino, oamenii pe care-i  intalnesti, intamplarile de pe drum…

Care sunt amintirile de pe Camino ?

       Amintirea cea mai frumoasa este generozitatea oamenilor intalniti pe drum, daca te vedeau ca schiopatezi, ori ca esti mai trist , te intrebau de cum iti este, daca pot sa te ajute cu ceva, te incurajau si te ajutau cu orice daca dispunea de acel lucru, erau toti atat de saritori. La bucatarie de exemplu, era un loc unde se punea tot ce le ramanea si aveau in plus: cafea, paine,ulei ,lapte, oua,zahar si alte alimente, nu le carau cu ei de la un popas la altul, le lasau si pentru cei care nu aveau, mai intai te si intrebau – mi-a ramas asta doreste cineva? Ai zis tu in comentarii ca oamenii acolo invata sa traiasca cu putin si asa este, tare adevarat!

[Best_Wordpress_Gallery id=”6″ gal_title=”camino”]

Acum sa va povestesc cateva amintiri…

   Am intalnit un pelerin care venea din sudul Spaniei impreuna cu cainele lui si nu avea bani, dar facuse din ghips niste sageti mici, le vopsise galben, culoarea conventionala a caminului cu agrafa de prindere, era ca o insigna sa o pui la palarie si le daruia,iar lumea care ii stia povestea il ajuta cu cate un ban sa ajunga si el la capat si l-am vazut si ajuns.

    Alta amintire este de la intalnirea cu pelerinii de seara la ora 20.00. La Catedrala, cand s-a prezentat un batran francez de 70 ani si ne-a spus povestea sa: – a facut Caminul prima data cand s-a pensionat si acum era a opta oara!!! La inceput nu stia o boaba de spaniola si cand mergea pe un camp un taran care lucra ogorul a strigat la el ” buen camino caminante” el si-a pus capu in pamant si a mers mai departe de rusine ca nu stie sa-i raspunda si tot drumul s-a intrebat ” Ce o fi zis omul acela?” Cand s-a intors in Franta, s-a inscris la un curs si a invatat spaniola si  a revenit sa o exerseze. Ne povestea ca inainte era alt fel Caminul, ca acum s-a modernizat mult, chiar prea mult. Ca lui ii este suficient sa gaseasca la cazare un pat, daca se poate curat, o baie sa poata sa faca un dus si o bucatarie cu un aragaz sa isi faca ceva de mancare si nimic mai mult si era un pic ofensat ca acum ai si internet si TV si telefoane si muzica la radio, tineretul este prea galagios, vine pentru distractie si uita de originea si scopul caminului, de a te regasi cu tine insuti sufleteste si spiritual! Ca un fapt divers…a vorbit foarte bine spaniola!

    O alta amintire intiparita, ne-a ramas de cand am intalnit pe drum o familie din Austria numai mama si baiatul, pentru ca taica-su murise de cateva luni. Baiatul era bolnav de sindromuL Dawn, aveau calatoria progamata de cand traia si tatal si venisera numai ei – sa duca visul familiei la implinire. Aveau foarte mult bagaj cu ei si mergeau mai incet, dar multa lume ii incuraja pentu efortul pe care il  faceau. Plecasera din Irun, din Spania, traseu de 700 de km  si ei intradevar erau de laudat pentru efortul  zilnic. Terminau etapele ca si noi chiar daca ajungeau ultimii la cazare. Am dormit in aceasi camera o noapte.

    Cand eram eu singur in primul Camino, nu eram bine si mergeam schiopatand pe o poteca paralela cu soseaua la 3-4 m distanta de la sosea si urcam, iar din sosea odata aud un strigat: „animo caminante que ya nos queda poco„, la un km in fata ne astepta cazarea. Era o biciclista blonda ce pedala si ea din greu la deal. I-am raspus si pe urma am avut cazarea impreuna intr-un dormitor mare de vreo  16 persoane si acolo am aflat ca era din Germania din Dresda. Plecase de acasa cu bicicleta, deci facuse Germania, Franta si Spania si avea 2600 km facuti! Ii mai lipseau 200 pana la capat. Facea 60 km pe zi, stia spaniola foarte bine pentru ca terminase facultatea de franceza– spaniola si studiase un an si in Paris. La ora 19:00, s-a dus la biserica la slujba pentru pelerini si de acolo am devenit curios eu si ma intrebam cum o fi la slujba lor? Mai tarziu dupa 2-3 zile am participat si eu si-mi placea sa vad cum se canta in cor „AVE MARIA” .

    Intro alta zi am calatorit aproape toata ziua cu o spaniola din Madrid si un polonez care lucra in Londra avea o prietena din america de sud si stia si el putina spaniola.Ajungem noi in Villa Franca del Berzo era ora 12:30 – 13:00 afara foarte cald si noi obositi ca iesisem toti la 6:30 de dimineata era inca intuneric. La intrare in sat un batran isi facea plimbarea si era in repaus sprijinindu-se in bata. il salutam si intram in vorba la care fata il intreaba cum este Alberguele Municipal din sat? Are apa calda este cladire noua ori veche e curat inauntru? Cat de mari sunt dormitoarele, cu cate paturi’, etc. Ea dorea sa se opreasca acolo. La care batranu ii zice: „Ehe, pe vremea cand eram eu asa ca tine si ajungea pe aici cate un pelerin era multumit daca il lasa cineva sa doarma in grajdi cu animalele, si voi acuma faceti mofturi,daca are apa calda? daca este proaspat renovat? ehe nu credeti ca vreti prea multe voi?”

      La care fata raspunde „Hombre!!! am iesit dimineata cu noaptea in cap, am facut vreo 20 km sunt transpirata toata nu crezi ca merit si eu un dus si un pat curat sa ma odihnesc, sa ma recuperez? Ca maine o iau iara de la capat,mai ales ca platesc.La care batranul raspunde: „dapai trebuie sa mergi dumneata la un Albergue particular ca sa-ti ofere tot ce vrei” si a indrumat-o catre acolo, pentru ca intradevar celalalt era mai precar in servicii si dormitoarele mari cu mai multe paturi. Pe mine ma bufnea rasul,  gasem discutia un pic comica. Fata a ramas acolo, eu am mai facut 4 km ,iar polonezul s-a mai dus inca vreo 10 km ca facea intre 30 – 35 km pe zi si venea de la capat granita cu Franta. La particular s-a cazat cu 12E, apoi ne-am mai intilnit  si ne-am regasit si pe platou in fata catedralei si ne-am dat „abrazo” imbratisarea de reusita. Polonezul  incepuse drumul si cu un an in urma dar a renuntat pentru ca a avut probleme la un picior si dupa un control la medic l-a sfatuit doctorul sa renunte. Atunci a luat un autobus si s-a dus in Santiago ca turist, si a revenit in urmatorul an iar pana l.-am intalnit eu daduse jos vreo 10 – 12 kg.  Eram si eu cu o durere tot la picior dar de muschi si imi zice el „nu te speria ca asa e prima saptamana pana se intaresc muschii.” 

 Si acum povestea  Dnei Pilar.   Am inpartit cazarea de doua ori cu dansa. La parterul alberguelui era o baie mare platou de dus liber fara paravan iar la etaj erau doua bai cu cabine mici 80 pe 80. Ea a sosit in bicicleta aproape ultima. Eu facusem dus la etaj. Era un pic aglomerat si a intrat ea la dus jos si nu mai iesea… lumea astepta la rand… iesim noi la terasa la un suc si lumea vocifera” ce o sta atata? nu stie ca dusurile trebuie sa fie scurte ca nu e singura?” Dupa mult timp iese si vine afara. Responsabila de la receptie se pregatea sa o atentioneze dar pana sa zica ceva incepe ea:” gracias señora gracias ca in sfarsit am putut sa ma spal si eu ca lumea felicitari pentru baia mare ce o aveti gracias otra vez ca peste tot unde am fost numai bai mici erau gracias si nu ma puteam spala deloc bine, nu ma puteam apleca ca nu era loc gracias.” Atunci am izbucnit toti in ras de momentul comic ce se ivies! Receptionera a primit multumirile si n-a mai certat-o. Trebuie sa va zic ca señora Pilar avea vreo 170 -180 de kg. La care un alt pelerin ii zice: „ai avut noroc ca era libera jos ca de era ocupata si te urcai la etaj sa vezi ce repede ieseai de la dus si nu mai astepta lumea atata. La care ea zice:” aaa dar a stat careva dupa mine? aaaa lo siento, lo siento de verdad….(iertati-ma/ imi pare rau)” iar lumea de la mese iar incepe in hohote de ras. Si a povestit  ca este a patra oara in camino si ca celelalte trei a trebuit sa renunte, ca pe jos nu a putut sa treca muntii sa-i urce. 

     A mai fost cu o bicicleta normala dar n-a rezistat bicicleta si ca acuma avea una pe comanda speciala, avea spitele la roti ca electrozii de sudura de 5 mm diametru iar gentile mult mai late si normal si cauciucul. Mergea numai pe sosea ca potecile cateodata erau pline de pietre. Avea doua tolbe ca portbagaj la roata din spate pline cu alimente… le cumparase pe ultima suta de metri si si-a facut o oala de paste cu carne cu branza salsa etc si a mancat vreo trei farfurii,! La atata volum trebuie si alimentatie nu?! A doua zi treceam muntele, ajung partea cealalta ,ma cazez si toate celelalte si seara pe la 18:30 – 19.00  ajunge si señora Pilar. Eram afara si am asistat – lumea care o cunostea, o intampina bucuroasa si o intreaba cum a fost? A ajuns cu bine?  Ea raspunde:” Ui ui ui ce ma dor mainele, palmele si degetele mi se pune carcei la degete abia astept sa le bag un pic in apa rece, uiii dar nu mai pot, nu stiti mai sunt locuri de cazare?”   La care cineva intreaba:” dar de ce te dor mainele Pilar?”—-„De la franare ca tot timpu la coborare a trebuit sa franez, ca daca prindeam viteza ??!! ce stiu eu ce puteam pati?!!—–Dar la urcare Pilar cum ai urcat?—– „Uuufff pe jos cum sa urc?!! Dar ce puteam eu sa pedalez in panta?   Aaam urcat pe langa ea si impingand-o si pe ea , da uite… asa a fost greu.., greu tare.” La care lumea a ovationat: „Bravoooo Pilar tu esti o campioanaaa!!! Brraavoooo de data asta ai sa reusesti  da da da ai sa ajungi la capat , hai acuma sa te cazezi!  Oameni buni, faceti loc, uitati cine a sosit Viva Pilar!!! Viva!!! nuestra caminanteeee!!!” 

    Acum, spuneti si voi, eu ca spectator ce sa mai zic? M-am bucurat si eu de bucuria oamenilor si vorba aceea „Viva Pilar!!!”    Si va zic eu „”VIVAAA!!!!” si Brasov. Nu stiu daca a ajuns pana la capat ,dar bravo ei, ati vazut cum se sufera? Ce luptatoare este? A patra incercare.

    Cam asta este povestea despre Camino, spusa de oameni care l-au parcurs. Un drum in care te regasesti, in care cunosti oameni si care iti ofera satisfactii mai mari decat oricare  resort all/ultrall inclusive! Sper ca v-a placut si va invit sa spuneti si voi ce stiti sau ce ati auzit despre Camino. Poate formam un grup din tara care sa plece la un moment dat in aceasta fascinanta calatorie.

Si pentru ca tot cautand pe online despre Camino am dat peste ceva special vi-l arat si voua…

     Paulo Coelho din cartea Maktub ”Am observat ca majoritatea pelerinilor, fie pe Calea catre Santiago, fie pe calea vietii lor, incearca intotdeauna sa tina pasul cu ceilalti. La inceputul pelerinajului meu, am incercat sa merg in acelasi ritm cu grupul meu. Eram obosita, cerusem mai mult decat putea sa-mi dea trupul meu, eram incordata, si am sfarsit prin a suferi o intindere de tendon la piciorul stang. Timp de doua zile mi-a fost imposibil sa mai merg, si am invatat ca as fi putut ajunge la Santiago doar daca as fi mers in ritmul meu. Mi-a luat mai mult decat celorlalti si multe portiuni am mers singura. Dar numai respectand ritmul meu am reusit sa parcurg tot drumul. De atunci, am aplicat lectia la orice lucru din viata mea.”

Multumesc Mariana, multumesc Nelu, multumesc Camelia.

mm

Calatoriaperfecta.ro este un proiect initiat de Pati si Dan, doi pasionati de calatorii. Am vizitat pana acum peste 50 de tari si ne place sa spunem ca lista ramane deschisa. Din fiecare calatorie surprindem cat mai multe detalii, informatii reale si imagini pentru voi. Va invitam sa intrati in lumea noastra daca nu ati facut-o deja, sa calatoriti cu noi, sa deveniti unul dintre membrii familiei noastre. Calatoria perfecta exista! Haideti sa o descoperim impreuna.

Ti-a placut? Distribuie-l!
Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Comments

comments

One thought on “Camino – oamenii care il parcurg…

  1. mie chiar nu ai de ce să îmi mulţumeşti. eu mă bucur mult că s-a spus povestea aceasta şi că, cine ştie, poate vom face la râdul nostru acest drum cândva. eu îmi doresc, deşi ştiu că problemele mele de spate vor atârna tare greu…

    cât despre coelho, camino de santiago apare des în cărţile lui. de fapt aşa am aflat şi eu de camino, dintr-o carte de-a lui. deşi nu-i sunt fan, am învăţat datorită lui ceva…

Lasă un răspuns