O seara magica, in noul templu al fotbalului romanesc

Noul stadion Steaua a fost inaugurat.

Sunt probabil vreo 40 de ani de când sunt stelist. Cum am început? 

Pe vremea când eram copil, stăteam in același bloc cu Alexandru Deaconu, cel care acum este vicepreședintele Comisiei Centrale a Arbitrilor. Tatăl sau era prieten cu tata si inevitabil si noi ne petreceam mult timp împreuna pe afara. Tatăl lui Sandu ( asa-i spuneam ) era magazioner sau ceva de genul la echipa naționala de fotbal sau la Steaua. Habar nu am exact dar știu ca Sandu era stelist si petrecea mult timp pe prin Ghencea. Avea mereu lucruri cu Steaua pentru care il invidiam. De la el am luat microbul ros-albastru. Cred ca prin 1982… 1983… In scurt timp Sandu si ai lui s-au mutat din bloc si nu am mai ținut legătura decât foarte rar. Nu cred ca m-ar recunoaște acum si nici nu are importanta. Pasiunea însă deja o aveam si nu am mai scăpat de ea niciodată.  Apoi si noi ne-am mutat aproape de stadionul Ghencea si mersul la meci cu prietenii a devenit sportul preferat.

Primele amintiri de pe Steaua, de pe vechiul stadion, stadionul cu banci de lemn nu cu scaune, sunt cele in care săream gardurile pe la terenurile din spate si intram la peluza sud de acum prin gaura dintre garduri sau pe poarta “nenea ma bagati si pe mine” . Cand săream gardul, biletul era un baston pe spate sau pe picioare, când intram pe lângă poarta un bocanc in fund. Dar merita! Știam si ne asumam. Ba chiar ne lăudam! “Mama ce mi-a dat ala una“. Cand urcam, in fuga, treptele cu brazii de pe margine si ajungeam sa vedem terenul eram cei mai fericiți! Ca orice pusti, suporter al oricarei echipe din Romania sau din lume.

Galeria era undeva deasupra tunelului de la Tribuna a doua, pe acolo intrau pe vremuri jucătorii, si nu prea ne primeau pe noi ăștia mici pe lângă ei. Marin parca se numea liderul de atunci, pe la începutul anilor ’90 si chiar daca in timp am ajuns sa fac parte din galerie încă il priveam ca pe “cel mai șmecher din stadion“. In 1988 la meciul cu Galatasaray, aveam bilet si un turc mi-a oferit 500 de lei pe el. Eram in 13 Septembrie vechi. Nu l-am dat si meciul acela a fost unul de istorie. Semifinala de CCE când Steaua a bătut cu 4-0. Ce amintiri… De pe la vârsta de 10-12 ani pana acum!

In timp, mersul la meci a devenit obligatoriu cu bilet. Apoi abonament. S-au format grupuri care s-au tot schimbat si galeriile au devenit tot mai mari si mai puternice. Si mersul pe stadion, indiferent de vremea de afara, indiferent ca jucam cu Dinamo si băteam sau cu Poli Iasi si mancam bataie  era regula. Mereu alaturi. Am fost pe toate stadioanele din Bucuresti alaturi de Steaua si mi-a placut fiecare clipa. Apoi m-am transformat usor usor in “sămânțar” si am luat loc pe la Tribuna a doua, cu familia alaturi… Drumul firesc al oricarui suporter.

Ultimii ani insa, m-au facut sa ma simt ca un copil al caror parinti au divortat. O familie care functiona, s-a spart in bucati. Mama a plecat fara nimic si am ramas cu tatal care in timp a devenit betiv, arogant, laudaros, avar de bani si chiar daca "imi dadea sa mananc" nu prea-i mai pasa de mine. Mama s-a intors acum, la partaj a primit o multime de lucruri, are haine noi, este eleganta si ma asteapta in noua ei casa. Ma simt rupt intre doua parti care stiu ca nu se vor mai uni niciodata. Se urasc din suflet una pe alta.Asa ca am preferat sa ma mut singur si sa nu tin cu niciuna dintre parti...  E o descriere naiva si romantica evident, dar descrie oarecum ce simt si ce stiu sigur ca multi dintre cunoscutii mei simt. Mi-ar fi placut sa nu trebuiasca sa aleg.

Aseara am facut parte din nou din familia Steaua!

Daca stiam vechiul stadion pe de rost, cu fiecare gaura din gard, noul stadion este inca necunoscut. Trec des pe langa el si am avut ocazia sa vad atat cum s-a demolat cel vechi cat si toate etapele de constructie ale celui nou. Am vazut multe stadioane din Europa. De la cele uriase ca ale lui Real Madrid sau Barcelona sau Wembley pana la unele mai mici ca cele din Nurenberg sau unele vechi ca Maracana din Belgrad. Noul stadion nu face parte din clasa super stadioanelor unde s-ar putea juca o finala de Champions League dar este exact ce avea nevoie Steaua. Cochet, frumos, aranjat, zgomotos maxim si cald. Nu, nu cald! Fierbinte! Atmosfera de aseara, mi-a pus inca o caramida in zidul ros/albastru din suflet. Iar numele de pe zid completeaza istoria.

Organizatorii au reusit o inaugurare in care au combinat istoria, traditia, aniversarea celui mai important trofeu al Stelei si al fotbalului romanesc cu noul club. Ma asteptam la ceva frumos dar au reusit ceva fabulos. Au adus impreuna o generatie si au reusit sa construiasca inceputul unui nou drum. Ziua de ieri este ca un nou inceput iar clubul a reusit sa faca ceva memorabil. Aveau nevoie! Au reusit! 

https://www.facebook.com/100050296847536/posts/344617210558171/

Meciul amical cu OFK Belgrad, aceeasi echipa cu care in 1974 a fost inaugurat fostul stadion, a fost precedat de o festivitate atat de aniversare cat si de premiere a celor care au fost pe teren la Sevilla in 1986. Au fost prezenti foarte multi dintre cei care au jucat atunci si fiecare a primit o medalie, facand la final si turul de onoare al stadionului cu o copie a trofeului. O sarbatoare in adevaratul sens al cuvantului. Oameni frumosi, vedete, entuziasm, zambete, galerie patimasa, fotbal, scor. Sa fii alaturi de oameni care au facut istorie a fost un privilegiu si chiar daca se vad semnele timpului la multi dintre ei nu ai cum sa nu-i iubesti. Sunt cei pe care i-am iubit cu patima atata timp! Parte din pasiunea mea.

Un moment special a fost dedicat lui Lacatus. Emblema Stelei, jucatorul cu cele mai multe trofee castigate. "Fiara" va pastra pentru eternitate numarul 7 pentru ca nimeni nu va mai purta acest numar la Steaua. Lacatus este "eternul numar 7" si merita cu prisosinta acest lucru.

Nu stiu ce va fi in viitor. Care Steaua e Steaua. Stiu sigur insa ca ceea ce am trait aseara a fost unic si ca viitorul din Ghencea se prezinta fabulos.