Omoide. Mahalaua preferata din Tokyo

Omoide este ca o mahala. In sensul bun. Astazi!

Daca tastezi Omoide pe Google o sa o gasesti constant in Top 3 Tokyo, o fosta mahala care astazi a devenit un obiectiv turistic incredibil si care inca isi pastreaza autenticitatea, in pofida asaltului turistilor.

Cand te gandesti la Tokyo, te gandesti la modernitate, zgarie nori, gari uriase pe mai multe etaje sub si suprateran, disciplina si seriozitate. Curatenie si organizare ca nicaieri in lume, oameni care stau cu nasul in telefoanele mobile, nu rad, nu zambesc, nu se uita la altii ci doar isi vad de treaba lor. Si chiar asa e. In proportie de 95%. Doar ca oricata disciplina iti este inoculata din copilarie, spiritul uman tot isi face loc si Omoide este FIX ceea ce inseamna asta. O zona ( mica ) unde japonezii si acum si turistii, uita putin de rigurozitatea lor zilnica.

Omoide este langa Gara Shinjuku. Gara asta este cea mai aglomerata gara din lume! Din lume! Si ca sa intelegeti putin nivelul, se estimeaza ca undeva la 3.5 milioane de calatori trec prin ea. Va imaginati 3.5 milioane de persoane ZILNIC! Sunt 10 linii feroviare și de metrou cu 35 de peroane, are undeva la 8-10 etaje adunate in sus cat si in pamant si peste 200 de iesiri/intrari. Ultramoderna, extrem de organizata. Un SF din zilele noastre. Majoritatea cladirilor din jur au intre 30 si 50 de etaje. Fara sa o vezi in realitate e greu de imaginat.

Ei bine, la 2 minute de mers pe jos este Omoide. O zona intr-un contrast absolut cu cea cu care se invecineaza. Pe o suprafata cat jumatate dintr-un teren de fotbal, pe doar  vreo 4-5 stradute inguste sunt 60 de mici restaurante. Greu de crezut dar fix asa este. O „mahala” plina de culoare, lemn innegrit, mirosuri incredibile, lumini rosii, aglomerata, cu niste restaurante cu doar cateva locuri fiecare inghesuite si lipite unul de celalat.

Astazi Omoide este o zona safe si apreciata de toata lumea. Doar ca nu a inceput asa. 

Ca să înțelegi Omoide Yokocho, trebuie să te întorci în anul 1945.

În noaptea de 9 spre 10 martie 1945, Tokyo a fost ținta unuia dintre cele mai devastatoare bombardamente convenționale din istorie. Peste 300 de bombardiere americane B-29 au aruncat mii de bombe incendiare asupra orașului, iar cartiere întregi au fost înghițite de flăcări. Se estimează că aproximativ 100.000 de oameni și-au pierdut viața într-o singură noapte, alte câteva sute de mii au fost rănite, iar peste un milion au rămas fără locuințe.

Când războiul s-a încheiat, câteva luni mai târziu, Japonia era o țară în ruină. Orașele erau distruse, economia era aproape inexistentă, alimentele se găseau cu greu, iar milioane de soldați se întorceau acasă fără locuri de muncă. În multe zone ale țării, oamenii supraviețuiau datorită pieței negre.

În jurul Gării Shinjuku au început să apară barăci improvizate din lemn și tablă. Nimeni nu le proiectase. Nimeni nu avea un plan urbanistic. Oamenii ocupau câțiva metri pătrați de teren și își construiau un mic spațiu în care vindeau mâncare, alcool, țigări sau alte produse greu de găsit în acea perioadă.

Așa s-a născut Omoide Yokocho.

Primele restaurante erau, de fapt, niște construcții improvizate, atât de mici încât încăpeau doar un grătar, un blat și câteva scaune. Tocmai de aceea, chiar și astăzi, multe dintre localuri au doar 6–10 locuri și păstrează aceeași atmosferă intimă.

În acei ani, carnea era un lux. Nimic nu se irosea. Au devenit populare frigăruile din pui și din organe, preparate ieftine, hrănitoare și accesibile muncitorilor care veneau aici după o zi de lucru. Multe dintre restaurantele pe care le vezi și astăzi își au originile exact în acea perioadă.

La început, zona nu avea nici canalizare și nici toalete publice. Din acest motiv, Omoide Yokocho a primit o poreclă deloc măgulitoare – „Piss Alley”. Astăzi numele a rămas doar o amintire, iar locul s-a transformat într-una dintre cele mai căutate atracții din Tokyo.

Ceea ce este cu adevărat impresionant este că Omoide Yokocho a supraviețuit modernizării spectaculoase a orașului. În jur au apărut zgârie-nori de sticlă, una dintre cele mai aglomerate gări din lume și bulevarde ultramoderne, însă aceste câteva alei înguste au rămas aproape neschimbate. Nu exista planuri de demolare si ganditi-va doar ca, acel teren probabil valoreaza zeci sau poate sute de milioane de euro. S-ar  potrivi cu restul zonei inca 2-3 zgarie nori si nicidecum zona asta cu casute de lemn mici. Dar nu, au decis sa il pastreze. Ba chiar si dupa ce zona a ars in 1999, in loc sa demoleze, sa curete si  sa construiasca cateva blocuri, au ales sa reconstruiasca totul exact la fel ca inainte.

Poate tocmai de aceea, atunci când te plimbi printre felinarele roșii și restaurantele minuscule, ai senzația că ai făcut un salt în timp. Nu vezi doar un loc unde se mănâncă bine. Vezi o bucată din Tokyo-ul care s-a ridicat din propria cenușă după război.

Nu puteam rata asa ceva asa ca am mers sa il vedem si sa incercam mancarea de aici. 

Cu siguranta a fost si pentru noi experienta Top 3 in zilele dedicate capitalei Japoniei. Dar sa stiti ca nu este chiar usor de gasit. Mai ales ca sunt fel de fel de lucrari in zona si la un moment dat spunea telefonul „Ai ajuns” si nimic nu parea ca seamana cu ce cautam. Asta pentru ca e un pic ascuns. O mica straduta, o intrare mica. Apoi lumea asta de neuitat.

Omoide nu este un labirint. Sunt vreo 4-5 alei, ca nu se pot numi strazi, cu restaurante pe o parte si pe cealalta parte, lipite, fiecare avand cateva locuri. De la 4-6 locuri la maxim 10-12. Toate insa inghesuite si la bar cum s-ar spune, nu mese de restaurant obisnuite.

Poate cel mai greu lucru pentru noi a fost sa alegem unde sa ne asezam. Pentru ca este extrem de interesant faptul ca unele erau pline, altele goale, nu stiam (nici voi nu o sa stiti exact) ce sa mancam si care sunt preturile. Nu stiam daca putem plati si cu cardul sau doar cash pentru ca aici nu  toate accepta card. Asa ca am profitat de asta si am facut fotografii. Ceea ce, sincer, nu prea le convine celor de acolo. Cu toate astea, pare ca s-au obisnuit cu turistii si  primul lucru care m-a surprins a fost că localnicii aproape că nu ne-au băgat în seamă. Nu din lipsă de politețe. Pur și simplu își vedeau de seara lor. Erau acolo cu colegii sau cu prietenii, vorbeau, râdeau și comandau fără să se uite măcar în meniu. Se vedea că mulți veneau acolo de ani de zile și știau exact ce vor.

Daca stai putin in Japonia, o sa intelegi etica muncii in aceasta tara. Iti sare in ochi pe strada practic. Sunt seriosi, punctuali, disciplinati, in permanenta conectati la un telefon. Nu o sa vezi pe strada, in Tokyo, un grup de oameni care sa fie galagiosi, sa rada, sa vorbeasca intre ei si sa nu le pese de ceea ce se intampla cu ceilalti vis a vis de comportamentul lor. De aceea , Omoide ne-a deschis fereastra spre un alt comportament al localnicilor. Unul in care telefoanele nu existau, oamenii vorbeau între ei, își găteau singuri carnea pe grătar, ciocneau o bere și, pentru câteva ore, păreau că uită complet de ritmul nebun al Tokyo-ului.

În Japonia, în special în Tokyo, există un fel de „taxă de masă” în multe restaurante tradiționale. Ca să te așezi la masă, se poate percepe o sumă de aproximativ 300 de yeni de persoană și primești, de obicei, un mic aperitiv din partea casei. Apoi, în multe dintre aceste locuri, este obligatoriu să comanzi și o băutură. Ca să știți!

V-am spus că sunt vreo 60 de mici restaurante  pe o suprafață de aproximativ 2.000 de metri pătrați, pe doar vreo 4-5 alei înguste și fiecare în parte este superb în felul său. În unele stai să mănânci și să bei, în altele doar iei un castron uriaș de ramen, îl mănânci și pleci. Fiecare este diferit, cu toate că, privite de afară, toate par asemănătoare.

Într-un final am ales un mic restaurant cu doar 6-8 locuri, unde poți să îți gătești singur. Chestia asta este foarte populară în Tokyo. Comanzi și primești carne de vită, tăiată în felii foarte subțiri, legume de mai multe feluri și un mic aragaz pe care îți gătești singur mâncarea. Poți să îți faci carnea cum dorești: rare, medium rare sau well done.

Am ales și noi să testăm o asemenea experiență și, pentru câteva zeci de minute, am devenit mici bucătari.

Pentru două persoane am plătit aproximativ 3000 de yeni  ( vreo 85 de lei ) pentru mancare,  doua beri si apa, ceea ce, pentru experiența pe care am avut-o, mi s-a părut un preț foarte bun. Nu. Nu am lasat bacsis, pentru ca asa cum probabil stiti, in Japonia nu se lasa.

Omoide nu este curată, nu este spațioasă și nici nu încearcă să fie. Uneori te simți ca într-un film japonez vechi cu Yakuza. Ieși într-un mic gang întunecat și fumezi alături de doi-trei localnici, ceea ce, în Tokyo, unde fumatul pe stradă este interzis în multe zone, îți dă senzația unei mici ilegalități.

Mănânci lucruri despre care poate nici nu ai auzit, stai umăr lângă umăr cu doi localnici, cu doi americani sau cu o pereche venită din Brazilia și, pentru câteva zeci de minute, nimănui nu-i mai pasă de diferențele dintre voi.

Totul este atât de diferit de restul orașului.

Și poate tocmai asta mi-a plăcut cel mai mult la Omoide. Locul te trimite în timp. Într-un Tokyo în care zgârie-norii, marile corporații, trenurile ultrarapide și metrourile moderne nu existau încă. Un Tokyo mult mai sărac, mai gălăgios, mai înghesuit și, poate, mai uman.

Dacă ar fi să recomand cuiva o singură experiență mai puțin obișnuită în Tokyo, Omoide Yokocho ar fi clar în TOP 3.