Maroc – Agadir – povestile Claudiei.

Claudia povesteste…

“Continuând peregrinările mele prin Maroc, a venit ziua în care am ajuns la Agadir…

     Există în lume locuri în care simți și știi că trebuie să te întorci, după ce le-ai văzut prima dată. E ca și cum ai fi lăsat ceva acolo și ar trebui să te întorci să recuperezi acel lucru. Locurile acestea sunt lăsate astfel de Dumnezeu încât să îţi fie mereu dor de ele, ca de un părinte pe care nu l-ai văzut o bună bucată de timp.

[Best_Wordpress_Gallery id=”12″ gal_title=”Maroc”]

Continuând peregrinările mele prin Maroc, a venit ziua în care am ajuns la Agadir. Ce-ar putea fi mai frumos, după ce îţi plimbi paşii prin nisipul fierbinte al Deşertului Sahara, decât să îţi laşi gleznele mângâiate de apa Oceanului Atlantic? Și dacă mai punem la socoteală și faptul că avea să fie prima întâlnire cu această imensitate, nerăbdarea se subînțelege de la sine.

  Ajunși în Agadir, nu am mai avut răbdare până a doua zi pentru a ajunge la Ocean. Și deși era trecut de ora ceaiului de după amiază, am pornit la pas spre vuietul care parcă deja ne striga către el. Orașul era destul de aerisit, în sensul în care n-am regăsit absolut deloc aglomerația străduțelor din Marrakech și nici măcar forfota specifică marilor aglomerări urbane. Am trecut în pas alert pe lângă un liceu și un parc și am observat în grabă că parcă nici gălăgia adolescentină nu e aceeași cu cea de pe continentul european. Cred că dacă cineva m-ar pune să descriu Agadirul în două cuvinte, nu m-aș gândi foarte mult până să pronunț ocean și liniște.

  Vuietul Oceanului se auzea din ce în ce mai pregnant, de parcă ar fi bătut orologiul unei zile care tocmai stătea să se încheie. Era ca o chemare la rugăciune și la închinare în fața unei imensități pe care mintea omenească e prea mică să-l poată înțelege vreodată. Ciudat e că, chiar dacă eram la pas alert, ni se părea că nu mai ajungem la el. Vuietul se auzea deja din toate părțile, parcă din dorința de a te păcăli că el e pretutindeni și trebuia să depui efort până să-l găsești cu adevărat. Era ca și cum ar fi cerut să-i aduci o ofrandă înainte să-l vezi. Recunosc că am bătut aiurea câteva străduțe, poate pentru că așa trebuia sau poate pentru că eram prea dornici să ajungem la el.

  Brusc în fața ochilor ne-a apărut imensitatea. Era ca o oglindă pe care Dumnezeu o așezase pe nisip pentru a se putea oglindi în ea. În soarele care stătea nerăbdător să apună, am zărit câteva licăriri albăstrui ale unor ochi pe care nu oricărui muritor îi este dat să-i vadă. Doar câteva scări ne mai despărțeau, dar picioarele îmi erau blocate, respirația uitase de mult să-mi umfle pieptul, iar creierul refuza să execute comenzi. Era aproape imposibil să te miști în fața unei asemenea întinderi de apă. De câte ori în viață îți este dat să vezi o asemenea minuni? De câte vieți ai avea nevoie să te poți sătura de o astfel de creație? De ce astfel de bucurii sunt atât de mult așteptate și de dorite?

   Trezită ca dintr-un vis de câteva strigăte de copii, m-am pomenit deja pe scările care dădeau către plajă, aproape de nisipul care avea să-mi gâdile tălpile cu finețea unor mâini de copil și moliciunea unei flori de orhidee. Nisipul acela mă primise să-l calc, fără să-mi ceară nimic în schimb, sau poate deja plătisem fără să știu, cu câteva respirații pe care i le oferisem fără măcar să mi le ceară. Ajunsă la malul Oceanului, m-am lăsat cuprinsă de el, ca și cum l-aș fi căutat o viață întreagă iar acum îi aparțineam. Mi-a învăluit gleznele, poate puțin mai rece decât m-aș fi așteptat, iar în secunda următoare s-a retras. Era ca și cum mi-ar fi furat tălpile pentru câteva secunde și plecase cu ele pentru a citi, asemenea unei ghicitori în palmă, pe unde fusesem și pe unde-mi umblasem pașii. În locul lui, a rămas un nisip ud, care te ademenea să pășești mai în larg, pentru a-l căuta și a-l chema din nou la mal. Era o bună strategie, pentru că în clipele ce aveau să urmeze, el s-a întors din nou la mal. Nu era aceeași fremătare dute-vino pe care o simțisem la malul mării. Imensitatea aceasta se retrăgea preț de câteva sute de metri, pentru ca mai apoi, poate mai repede decât plecase, să revină, mai putenic și mai învolburat. Odată ce mi-a înapoiat tălpile, cu următorul val mi-a furat sufletul. Știam că trebuie să se întoarcă pentru a mi-l da înapoi, după ce avea să-și satisfacă dorințele curioase de a citi prin lăcașurile ascunse ale inimii mele. S-a întors, însă fără a-mi mai înapoia ceva, ca și cum ar fi așteptat de multă vreme să facă asta. L-am privit uimită și am înțeles atunci, la lumina soarelui pe care deja îl înghițise pe jumătate, că mă îndrăgostisem de el…iremediabil și fără măcar să-mi fi propus asta înainte. Îl iubeam și mă abandonasem de bună voie în brațele lui. Ce putea fi mai puternic decât un sentimen născut de la prima notă a vuietului pe care îl cânta pe strune de vânt? Ce-ar fi putut fi mai frumos decât o dragoste născută din fire de nisip și stropi reci de apă? Cum să reziști în fața unei imensități care te aștepta de atâta vreme să-ți soarbă sufletul printre valuri? Îl iubesc…iar mintea uneltește la următoarea întâlnire cu el. Îmi voi cere sufletul înapoi și-mi voi lăsa acolo, drept ofrandă, o parte din ceea ce îi furasem și eu la rându-mi, fără ca el să știe. Îi răpisem o bună bucată din oglindirea secretă a ochilor albaștri. Fusesem cu un pas înaintea lui, iar asta n-o știa decât inima mea, pe care el mi-o lăsase întreagă. Îl voi revedea…iar restul nici măcar nu mai contează. Voi pleca către el fără planuri și fără vise deja întipărite..ca o coală de hârtie dornică să fie scrisă de un penel cu suflet plin de visări. Mă voi întoarce poezie…scrisă de valuri și cântată de ape.”